De unde provin electronicele şi electrocasnicele din casa noastră? La prima vedere din China… Britanicul Thomas Thwaites a decis să studieze lucrurile mai în profunzime, pentru că indiferent că provin din China sau America, înainte de a deveni electrocasnice ele sunt doar pietre într-o mină sau ţiţei într-un puţ petrolier. Thomas a încercat să-şi construiască una din cele mai simple aparate din gospodăria modernă, prăjitorul de pâine, plecând de la elementele de bază. Ceva în genul cum ar trebui să procedeze cineva ajuns pe o insulă pustie sau pe o planetă nouă.
Ceea ce a rezultat din această experienţă este o carte interesantă şi amuzantă în aceeaşi timp prin modul în care este povestită întreaga peripeţie: The Toaster Project: Or a heroic attempt to build a simple electric appliance from scratch.
A plecat la drum dezasamblând cel mai simplu şi ieftin toaster din comerţ, după care a început crearea componentelor necesare plecând de la zero: oţelul plecând de la minereu de fier, cuprul, mica, plasticul. După nouă luni de zile şi un cost de 250 de ori mai mare decât preţul aparatului comercial copiat, a obţinut un prăjitor de pâine care a funcţionat pentru 5 secunde.
Întreaga istorie este redată pe larg în cartea scrisă, iar pe scurt este povestită în clipul următor de pe TED – Ideas worth spreading (puteţi selecta subtitrarea în limba română dacă doriţi):
Transcrierea povestirii din filmuleţ, tradusă de Anca Astalus:
Dacă ne uităm în jurul nostru, mare parte din ceea ce ne înconjoară şi-a început viaţa sub formă de roci şi noroi îngropate în pământ în diferite părţi ale lumii. Dar, bineînţeles, acum nu arată ca nişte pietre şi noroi; arată ca televizoare, monitoare, microfoane radio enervante. Şi, astfel, această transformare magică este ce am încercat să obţin prin acest proiect, care a devenit cunoscut sub numele de Proiectul Prăjitorului de pâine. Şi am fost inspirat şi de citatul acesta ai lui Douglas Adams. Şi de situaţia din „Ghidul autostopistului galactic”. Iar situaţia pe care o descrie e despre eroul acestei cărţi – un om din secolul 20 – care ajunge singur pe o planetă străină populată de un popor primitiv din punct de vedere tehnologic. Iar el presupune într-un fel că, da, el va deveni – aceşti săteni – el va deveni împăratul lor şi le va transforma societatea cu minunatele lui cunoştinţe de tehnologie, ştiinţă şi elemente, dar, bineînţeles, realizează că fără restul societăţii umane, de-abia poate să facă un sandviş, darămite un prăjitor de pâine. Dar el nu avea Wikipedia.
Aşa că m-am gandit, bine, voi încerca să fac un prăjitor de pâine electric de la zero. Şi, lucrând la ideea că cel mai ieftin prăjitor electric ar fi, de asemenea, cel mai uşor de dezasamblat, m-am dus şi am cumpărat cel mai ieftin prăjitor pe care l-am găsit, l-am dus acasă şi am fost consternat să descopăr că, în acest obiect, pe care l-am cumpărat cu numai 3,94 lire, sunt 400 de piese diferite făcute din mai mult de o sută de materiale diferite. Nu aveam la dispoziţie tot restul vieţii pentru acest proiect; aveam aproximativ nouă luni. Aşa că m-am gândit, bine, voi începe cu cinci. Iar acestea erau oţelul, mica, plasticul, cuprul şi nichelul.
Deci, să începem cu oţelul: cum obţii oţelul? M-am dus şi am bătut la uşa Birourilor Rio Tinto pentru Extracţie Avansată de Minerale la Şcoala Regală a Minelor şi am spus, „Cum obţineţi oţelul?” Iar profesorul Cilliers a fost foarte amabil şi mi-a explicat cum se face. Iar aminitirile mele vagi din liceu – ei bine, oţelul se obţine din fier, aşa că am sunat la o mină de fier. Şi am spus, „Bună ziua, încerc să fac un prăjitor. Pot să vin să iau nişte fier?” Din nefericire, când am ajuns acolo – apare Ray. M-a înţeles greşit şi a crezut că vin pentru că vroiam să fac un afiş, şi astfel nu era pregătit să mă ducă în mină. Dar, după ce l-am bătut la cap, l-am convins.
(Video) Ray: Este vorba de calcar. Iar acesta a fost produs de creaturi marine cu 350 de milioane de ani în urmă într-o atmosferă plăcută, caldă, însorită. Când studiezi geologia vezi ce s-a întâmplat în trecut. Au existat schimbări teribile.
Thomas Thwaites: După cum vedeţi, aveau puse decoraţiile de Crăciun. Şi, bineînţeles, nu mai era o mină activă, pentru că, deşi Ray era miner, mina se închisese şi fusese redeschisă ca un fel de atracţie turistică, pentru că, bineînţeles, nu poate concura la scara operaţiunilor cu ceea ce se întâmplă în America de Sud, Australia, etc. Dar, oricum, mi-am luat valiza de minereu de fier şi am cărat-o înapoi la Londra cu trenul, şi apoi m-am confruntat cu problema: Bine, cum transformi această rocă în componente pentru prăjitor?
Aşa că m-am întors la profesorul Cilliers, iar acesta mi-a spus, „Du-te la bibliotecă”. Aşa am făcut şi am căutat prin manualele de metalurgie pentru studenţi – complet nefolositoare pentru ce încercam să fac. Pentru că, bineînţeles, nu îţi spun cum se face, de fapt, dacă vrei s-o faci singur şi nu ai la dispoziţie o uzină de extracţie. Aşa că până la urmă m-am dus la Biblioteca de Istorie a Ştiinţelor şi am studiat cartea aceasta. Acesta este un manual de metalurgie scris în vest. Şi aici poţi vedea matriţele de lemn, ceea ce am ajuns până la urmă să fac. Dar, în loc de un burduf, am folosit o frunză. (Râsete) Iar asta s-a mai întâmplat pe parcursul proiectului, şi anume, cu cât vrei să lucrezi la o scară mai mică, cu atâta trebuie să te întorci mai departe în timp. Iar asta se întâmpla după o zi şi o jumătate de noapte de extragere a acestui fier. Am extras chestia asta, şi nu era fier. Dar, din fericire, am găsit un patent online pentru furnalele industriale care folosesc microunde. Şi, după 30 de minute la capacitate maximă am reuşit să duc procesul la bun sfârşit.
Astfel, următorul – (Aplauze) Următorul lucru pe care am încercat să-l obţin a fost cuprul. Din nou, această mină fusese cândva cea mai mare mină de cupru din lume. Nu mai este, dar am dat peste un profesor de geologie pensionat care să mă conducă acolo. Şi mi-a spus, „Bine, te voi lăsa să iei nişte apă din mină.” Iar motivul pentru care vroiam să iau apă era că apa care trece prin mine devine într-un fel acidă şi începe să capteze, să dizolve mineralele din mină. Iar un bun exemplu pentru asta este Rio Tinto, care este în Portugalia. După cum vedeţi, are o mulţime de minerale dizolvate în el. Sunt multe asemenea, care sunt doar o cloacă de bacterii, care preferă condiţiile acide, toxice. Dar, oricum, apa pe care am adus-o din insula Anglesey, unde se afla mina – avea suficient cupru în ea, astfel încât să turnăm pinii pentru ştecherul electric metalic.
Apoi, următorul lucru: m-am dus în Scoţia să fac rost de mică. Iar mica este un mineral foarte bun izolator şi foarte bun la izolarea electricităţii. Aici sunt eu obţinând mică. Şi ultimul material despre care voi vorbi azi e plasticul. Căci, bineînţeles, prăjitorul meu trebuia să aibă o carcasă de plastic. Plasticul este caracteristica distinctivă a bunurilor electrice ieftine. Astfel, plasticul se obţine din petrol, aşa că am sunat la BP şi am petrecut o jumătate de oră încercând să conving biroul de relaţii cu publicul al BP că ar fi extraordinar pentru ei dacă m-ar trimite la o instalaţie petrolieră şi mi-ar da o canistră de petrol. BP, evident, au mai multe pe cap acum. Dar chiar şi atunci nu erau convinşi şi mi-ai spus, „Bine, te vom suna noi înapoi”, – nu s-a întâmplat asta. Aşa că am căutat alte metode de a obţine plastic. De fapt, poţi obţine plastic din uleiuri cunoscute obţinute din plante, dar şi din amidon. Aici este o tentativă de a obţine platic din amidon de cartof. Şi, pentru o vreme, arăta chiar bine. Am turnat-o în formă, pe care o puteţi vedea aici, pe care am făcut-o dintr-un trunchi de copac. Şi pentru o vreme arăta bine. dar am lăsat-o afară, pentru că trebuia s-o laşi afară să se usuce, şi, din păcate, când m-am întors am găsit melci care mâncau bucăţile nehidrolizate de cartof.
Şi, din disperare, am decis că aş putea privi lucrurile din altă perspectivă. Iar geologii chiar au botezat – ei bine, discută dacă să boteze – epoca în care trăim – discută dacă s-o facă o nouă epocă geologică numită Antropocen, epoca Omului. Iar asta se întâmplă pentru că geologii din viitor ar vedea o deplasare bruscă în stratul de roci care se sedimentează acum. Dintr-o dată, va deveni radioactivă din cauza Cernobîlului şi a celor aproximativ 2.000 de bombe nucleare care au fost declanşate din 1945. Şi ar fi un eveniment de exterminare – fosilele ar dispărea brusc. Şi, de asemenea, m-am gândit că există polimeri sintetici, plasticuri prinse în rocă.
Aşa că am căutat un plastic – şi am decis că aş putea fora acest tip de rocă modernă. M-am dus în Manchester să vizitez un loc numit Axion Recycling. Iar aceştia sunt conformi cu ceea ce se numeşte WEEE, care e o directivă europeană privind deşeurile electrice şi electronice. Iar aceasta a intrat în vigoare pentru a încerca administrarea munţilor de produse care sunt fabricate, şi după ce trăiesc un timp în casele noastre, sunt pur şi simplu aruncate pe câmp. Dar, asta e.
(Muzică)
(Râsete)Iată o poză a prăjitorului meu. (Aplauze) Aici este fără carcasă. Iar aici este pe raft. Mulţumesc.
(Aplauze)
Bruno Giussani: Mi s-a spus că l-ai şi băgat în priză o dată.
TT: Da, l-am băgat. Nu ştiu dacă se vede, dar nu am reuşit să fac izolaţia la fire. Grădinile Botanice Regale au insistat că nu pot merge să iau bucăţi din copacul lor de cauciuc. Aşa că firele nu au fost izolate. Aşa că au trecut 240 de volţi prin aceste fire de cupru făcute acasă, un ştecher făcut acasă. Şi, pentru aproximativ cinci secunde, prăjitorul a prăjit, dar apoi, din păcate, elementul s-a cam topit. Dar l-am considerat un succes parţial, să fiu sincer.
BG: Thomas Twaites. (TT: Mulţumesc.)
Articole recomandate:
